Acompaniamentul la chitară flamenco

Acompaniamentul la chitară flamenco

 

Chitariștii de flamenco sunt cunoscuți ca tocaores. Tehnica și poziția în acompaniamentul flamenco sunt diferite de cele ale chitarei clasice. Tocaorul își încrucișează picioarele și sprijină chitara pe piciorul mai ridicat. Ține gâtul aproape orizontal. Instrumentul specific este așa-numita chitară flamenco. Deși, în ultima vreme, cei mai moderni folosesc și chitara clasică. Chitara flamenco este mai ușoară. Cutia ei este, de asemenea, mai îngustă, ceea ce face ca sonoritatea să fie mai redusă, pentru a nu-l eclipsa pe cântărețul de flamenco, cantaor. Lemnul este de obicei chiparos, cu gâtul din lemn de cedru și fața din molid. În trecut se folosea lemnul de palosanto din India sau din Rio, ultimul fiind de o calitate mai bună. Însă în prezent acest lemn este puțin folosit, din cauza rarității sale. Mecanismul de acordaj cel mai des folosit în flamenco este de metal.

 

Tehnicile folosite de tocaores sunt picado, alzapúa, trémolo și rasgueo. Folosirea degetului mare este, de asemenea, caracteristică acompaniamentului flamenco. Tocaorii sprijină degetul mare pe placa de rezonanță a chitarei. Degetul arătător și mijlociu se sprijină pe coarda situată imediat deasupra celei pe care cântă. Astfel se obține o sonoritate și o putere mai mari. Degetul mijlociu este sprijinit și pe pickguard-ul chitarei, pentru a obține o precizie și o forță mai mari la apăsarea corzii. Pickguard-ul, ca element de percuție, conferă mare forță interpretării flamenco.

 

Care sunt tehnicile tocoarelor

 

Picado: pasaje de gamă pe o singură linie, interpretate alternând degetul arătător și degetul mijlociu, sprijinind celelalte degete pe coarda imediat anterioară. Metodele alternative includ folosirea rapidă a degetului mare pe corzile adiacente, precum și folosirea alternativă a degetului mare și a arătătorului sau combinarea celor trei metode într-un singur pasaj.

 

Rasgueado: a cânta la chitară prin rasgueo, adică prin mișcări spre exterior cu degetele mâinii drepte, în foarte multe moduri. Se obține o atmosferă ritmică foarte bogată, presupusă ca fiind o reminiscență a loviturilor de picioare și a folosirii castanietelor de către dansatorul de flamenco, bailaor. Se poate realiza cu 5, 4 sau 3 degete.

 

Alzapúa: este o tehnică de acompaniament cu degetul mare, care își are originile în tehnica plectrului la lăută. Degetul mare al mâinii drepte este folosit atât în sus, cât și în jos, pentru note pe o singură linie și/sau pentru a face rasgueo pe mai multe corzi. Ambele sunt combinate într-o succesiune rapidă, pentru a-i conferi un sunet unic.

 

Trémolo: repetarea rapidă a unei singure note acute, adesea după o notă de bas. Trémolo-ul flamenco este diferit de trémolo-ul chitarei clasice. Se cântă, de obicei, cu modelul mâinii drepte p-i-a-m-i (deget mare–arătător–inelar–mijloc–arătător), ceea ce produce un trémolo de patru note.

 

Acompaniamentele, de asemenea, sunt clasificate în funcție de tipul de interpretare:

• Toque airoso: este ritmic, vioi și cu o sonoritate strălucitoare, aproape metalică.
• Toque gitano sau flamenco: profund și cu pellizco, folosind contratimpurile și corzile grave.
• Toque pastueño: este lent și liniștit.
• Toque sobrio: fără niciun ornament sau bravură inutilă.
• Toque corto: este sărac în resurse expresive și tehnice.
• Toque frío: lipsit de profunzime și de pellizco.

 

Falseta, ca element de acompaniament, este fraza melodică sau „împodobirea” care se intercala între acordurile ce acompaniază strofa. De asemenea, se spune că se acompaniază sau se cântă por arriba – registru înalt – (folosind digitația acordului de mi major) și por medio (la major), indiferent dacă s-a folosit sau nu cejilla pentru transpoziție. Acompaniamentul solistic și acompaniamentul realizat de tocaores se bazează atât pe sistemul armonic modal, cât și pe cel tonal. Cel mai frecvent se face o combinație a ambelor.

 

Anumite cantes sunt interpretate „a palo seco”, adică a cappella.